Castelul Surprizelor

Castelul Hoffburg. Il puteti gasii in sudul Austriei. Gradinile sale de trandafiri si narcise ii aduc anula peste 100.000 de vizitatori din toata lumea. Totusi, nu doar gradinile sunt renumite. Intregul castel este unic si pastreaza aerul secolelelor 16-17. Sa incepem cu intrarea. Scarile de marmura intampina miile de vizitatori. Marmura este inca cea originala. Usa din lemn masiv, decorata manual cu stema familiei si cu clante din ce-l mai bun bronz gasit pe atunci, protejeaza de hoti minunile din castel. Holul de la intrare este foarte mare, incapand in el cam 10.00 de persoane odata. De-o parte si de alta a usilor sunt busturi cu toti stapanii casei, iar in spatele lor, un mic tablou cu familia fiecaruia. In stranga usilor este un mic birou, acum este casa de bilete, care a partinut ultimului conte de Hoffburg, contele Johann Hoffburg. Pentru a ajunge in camere de la etaj trebuie sa urcati scari de marmura alba, peste care se intinde un covor rosu. In dreapta scarilor este camera de muzica, o camera plina cu intrumente muzicale, care care membrii familiei Hoffburg obisnuiau sa cante cand aveau timp liber. Vis-a-vis de camera de muzica este sala de dans, si aceasta destul de mare, facuta special pentru domnisoare. In stranga scarilor sunt 4 dormitoare. Fiecare dormitor apartine unui copil. Se obisnuia ca in familiile nobile sa aiba 4 copii. In fiecare dormitor este un pat simplu, cu o mica noptiera langa pat. Peste tot prin camera sunt jucarii, in unele de baieti, in altele de fete. Imediat dupa ultimul dormitor se mai fac niste scari de lemn, care urca la al doilea etaj al cladirii. La acest etaj intalnim dormitoarele parintilor si al doici. Daca dormitorul parintilor are un pat dublu cu baldachin, un dulap impunator si doua noptiere cu veioze de citit pe ele, cel al doii este simplu, cu un pat simplu, o noptiera cu sertare langa el si o masutacu oglinda langa geam. In familiile nobile austriece, doica era ca un membru al familiei, ea fiind responsabila de copii cat sunt parintii plecati. Revenind la parter, in spatele scarilor de marmura sunt camere servitorilor. Acestea, in numar destrul de mare, nu au geamuri, doar un patut si o noptiera cu certare. De cele mai multe ori, servitorii erau tarani saraci, care veneau la castel ca sa nu fie omorati de garzi. La castel li se oferea un pat si o masa calda, in schimbul muncii depuse. In dreapta holului cu camerele slugilor este usa care da spre bucatarie. Aici maestrii bucatari se intreceau in cele mai divesre si gustoase alimente. Livingul castelului este in partea opusa scarilor, in stanga usii de la intrare, cum intri in castel. Canapeaua pe care statea domnii, precum si fotoliile doamnelor si scaunele copiilor stau si acum, asteptand sa se mai aseze cineva pe ele. E trist cum totul parca a fost dat uitarii, si doar vizitatorii mai admira sutele de tablouri care impanzesc holurile largi cu candelabre de cristal, fara ca cineva chiar sa stie despre acele persoane. De-a lungul anilor s-au pierdut informatii despre membrii familiei Hoffburg, dar au ramas cateva farame, care nu ofera suficiente informatii despre stramosi.
Pentru unii poate parea exagerat ca cineva inca sa locuiasca intr-un castel-muzeu, dar eu o fac. Numele meu este Anne Hoffburg si inca locuiesc in resedinta familiei mele, chiar daca nimeni nu-si da seama. Sunt o vampiroaica care are si puteri de vrajitoare. Daca stiti putina istorie stit ca Hoffburgii au murit in secolul 17. Eu am scapat, ascunzandu-ma in turnul castelului. De atunci inca pazesc casa mea de hoti si oameni care vor s-o distruga. Poate, daca ati fost in vizita, m-ati vazut prin castel. Sunt bruneta si am parul foarte lung, cam pana la glezne. Ochii imi sunt negrii, dar au si o tenta de rosu in ei. Port foarte des rochii, de orice culoare, desigur, asortate la momentul din zii si la starea mea de spirit. De fel sunt extrem de glumeata si plina de viata, desi rareori se poate citi asta pe chipul meu, nu ca ar putea cineva sa isi dea seama ce simte un vampir,dar ziceam si eu ipotetic. De cele mai multe ori pedepsesc turistii care imi murdaresc casa bagand frica in ei. Urasc sa-mi strice cineva ce e al meu. Locuind singura sute de ani, am ajuns sa fiu putin cam rece fata de sentimentele umane. Nu am mai simtit dragostea de cand eram om. Oh, da, am fost transformata in vampir ca sa nu mor si puterile de vrajitoare... eh... poti obtine multe din sange, nu doar hrana. Pe cand eram om simteam foarte multe lucruri, acum abia daca imi mai pasa de iubire sau orice alt sentiment. Doar fericirea mi-a ramas, nu degeaba rad de lesin cu cea mai buna prietena a mea, Silvia. Ea locuieste cu mine ca sa-mi tina de urat. Nu stiu ce m-as face fara ea. Mereu sperii oamenii neobrazati cu ea, si-mi place s-o am drept companie.
Daca ma intreaba cineva de povestea mea.. ei bine, fiind mezina nu prea stiu ce sa povestesc de familie sau de predecesorii mei. Stiu doar ca primul conte de Hoffburg a avut 3 fiice si un fiu. Dar.. mai bine va spun povestea mea. Eu m-am nascut in 1865, pe 8 septembrie. Eram a patra fata a tatalui meu, contele Johann Hoffburg. Stiu ca tata isi dorea si un baiat, dar nu a fost sa fie. Cu toate ca nu eram copilul dorit de el, m-a crescut si m-a iubit ca pe celelate trei surori ale mele: Elisabeta, Maria si Judith. Mama noastra, Patricia, a murit cand eu aveam doar 5 anisori si am ramas in grija tatei si a doicii. Tata a refuzat sa se marite iarasi, pentru ca stia ca nici-o femeie nu o poate inlocui pe mama. La doua zile dupa a 10 mea aniversare s-a intamplat nenorocirea: castelul nostru a fost atacat de trupele regelui si tata a fost acuzat de tradare. Trebuia sa mor si eu, dar pe mine m-a dus repede doica in turn, unde nu putea intra nimeni, si asa am fost salvata. Auzeam cum afara surorile mele plangeau si implorau indurare, dar nu le-au iertata, le-au omorat si pe ele. Doar eu am scapat. Cand totul se linisteste cobor din turn si mai gasesc cateva slujitoare care scapasera de garzi. Raman alaturi de ele si ma ingrijesc pana fac 18 ani. Imediat dupa aniversarea mea, apare un soldat din garda regala. Credeam ca nu voi fi recunoscuta, din moment ce-au trecut 6 ani de cand mi-au omorat familia, dar m-a recunoscut si m-a injungiat aproape de inima. Spre norocul meu, un vampir ma ajuta, dar devin si eu ca el. Ca sa nu raman singura imi lasa cateva din slugile lui, sa ms ajute prin castel. Asta se intamplat in 1881. De atunci sunt in castel si-l apar de oamenii rai. De-a lungul anilor am acumulat ceva experienta la supt sange, mai ales cand am omorat o vrajitoare in 1903. Cand am mancat cotoharla, i-am luat si puterile, devenind si eu vrajitoare. La inceput m-am speriat, apoi am realizat ca e mai bine asa, asa pot apara mai bine castelul. Cand a iznugnit Primul Razboi Mondial, castelul a devenit refugiu pentru soldatii raniti. Nu interveneam sa-i gonesc. Ei nu aveau nici-o vina ca luptau. Cel putin nu-mi furau din casa. Apoi am avut cativa ani de liniste, pana au aparut nazistii. Pe ei nu i-am lasat in casa mea. Erau pusi pe furat si nu vroiam sa raman fara ceva pretios din casa. In plus, conducatorul nazist imi amintea de regela care mi-a omorat familia. Nu puteam sa-l primesc in casa mea. Se poate spune ca am scapat cu mult noroc de razboaie. Nu mi-a disparut nimic din casa, nu a fost distrus casa, sau gradina. In prezent, sunt asa-zisa fantoma a uneia din fiicele lui Johann. Imi place sa sperii turistii facand pe fantoma. E amuzant sa-i vezi speriati si cautand sa fuga cat mai repede din castel.
Sa va spun acum despre amica mea, Silvia. Ea e o vrajitoare care are in ea un demon de foc. O stiu de cand am devenit vampir. Ii ador parul ala cret si lung cu care ma joc mereu, doar ca s-o vad cum roseste ca un rac. Ochii ei verzi patrung ca un smarald prin orice, pe romaneste, poate vedea prin orice, ceea ce e cam jenant cand apare si-mi spune ce lenjerie port, desi nu fusese cu mine in camera cand m-am schimbat. Daca ii dai apa la moara, nu mai scapi de apropourile ei pervesre sau de pofta ei nebuna de a speria vizitatorii. De asta o ador. Pentru ca stie sa ma faca sa rad si stie ca cum sa sperie. Asa, sa revenim. Dupa cum cred ca v-ati dat deja seama, Silvia e cam perversa si pusa pe sotii. Are niste obiceiuri cam ciudate, trebuie sa recunosc, dar se pot trece cu vederea. Dintre toate cate as putea enumera, unul singur e chiar hilar. De fiecare data cand apar vizitatori noi, baieti, draguti chiar, ea incepe sa-mi bata apropouri si eu nu stiu cum s-o fac sa taca. Nu ca m-ar deranja ca ma provoaca sa ma uit dupa baieti, dar mie nu-mi place nici-unul. Ori sunt prea badarani si-mi murdaresc casa, ori prea eleganti si-ti vine sa-i toci marunt-maruntel. Asa, revenind la prietena mea, nu stiu cum sa explim in cuvinte, dar tin extrem de mult la ea si nu as suporta s-o vad vre-odata trista sau abatuta. Stiu ca si ea simte la fel, pentru ca ne-am spus asta fata in fata. Se poate spune ca legatura dintre noi e foarte mare, si chair asa si este. Simtim cand una e trista si facem orice sa fim amandoua vesele. Stiu ca e unic asa ceva, dar e totusi foarte special pentru noi doua.
Despre povestea Silviei mi-as dorii sa stiu mai multe. S-a nascut in 1864, pe 21 octombrie. Este o vrajitoare foarte buna, apoare de clasa A, cea mai inalta clasa. Mama ei a fost vrajitoare, iar tatal un demon de foc. Drept urmare, ea are ambele gene, atata de vrajitoare, cat si de demon. Mi se pare super tare sa ai asemenea putere, pe care sa poti s-o si controlezi. Eu nu m-as descurca. Asa, revenind la Silvia. Ea a avut o copilarie usoara, comparativ cu a mea. Parintii ei au protejat-o de orice rau, cat de mic. Neparticipand la razboaie, nu are de unde sa stie cum e sa vezi mii de morti care-si dau viata pentru nimic.Noi ne-am intalnit in 1975, de ziua ei. Venise ca o floricica la castel si se pierduse prin gradina. Simtind ca nu e om ma duc sa vorbesc cu ea si asa ajungem sa fim cele mai bune prietene. Am ajuns in scurt timp sa fim cele mai bune prietene si ea se muta cu mine in castel. Acum nu ma mai simteam singura, cum eram pana acuma. Ne-am facut repede un obicei sa speriam turistii, mai ales dupa anii 2000, cand numarul lor deja se triplase fata de pana atunci. Ne stim de 39 de ani, dar nu am renunta una la cealalta niciodata. De 39 de ani impartim casa si ne distram impreuna si creem momente jenante pentru saracele fete ghid care vine cu turistii straini. Spre norocul nostru, am invatat multe limbi de lungul anilor. Intelegem tot ce spun fetele, de parca nu e aceasi poveste mereu, doar ca in alta limba. Silvia are mania sa miste tablourile cu portretele membrilor familiei ele, eu doar fac ca toate cele, sa para ca sunt o fantoma. Suntem sarite de pe fix, stiu. Asta se intampla cand stai atatia ani impreuna si te ajunge o plictiseala d-aia majora denu mai stii ce sa faci sa nu mai fii plictisit. Draga mea amica nu-mi prea povesteste despre ea, pentru simplul motiv ca nu vrea sa ma plictiseasca cu povestea ei, asa ca mai mereu, eu tre sa ma chinui sa ghicesc cate ceva despre ea, cum ar fi: la 16 ani se indragostise de un muritor, care avea sa-i franga inima, pentru ca l-a vazut facnd amor langa lac cu o alta fata. De asta mi-am dat seama privind- o cum ii venea sa ia la omor un tip care se dadea la doua surori, presupun. Sau ca ei ii e frica sa isi deschida inima in fata unui baiat, tocmai pentru ca asta ar insemna sa poata sa vorbeasca liber si si asa mi-e si mie greu uneori s-o fac sa vorbeasca, mai ales cand vine vorba de persoana ei. Atata am reusit sa-mi dau seama in anii astia de cand ne sitm. Sper sa reusesc sa aflu mai multe despre ea...
Acum, ca stiti cine sunt si cu ce ma ocup, va astept la castelul Hoffburg sa-l vizitati. Si sa nu va temeti, nu sug sange de om.